Patru dracusori

Toti patru eram niste dracusori mici si neastamparati, ca orice copil, cred eu.  Dar noi eram niste dracusori cuminti. Ne spalam si ne imbracam frumos inainte de ora patru jumate, cand trebuia sa soseasca autobuzul cu care venea ea de la munca. Aparitia noastra "ingereasca" de copii fericiti (care intr-adevar eram), dolofani si sanatosi, in intampinarea ei, o facea mereu sa ne ierte "draciile" pe care le izbutisem cu o zi inainte. Si cand aparea, incepeam sa cautam prin sacose, ca nu exista sa nu aiba ea "ceva bun" pentru noi (ea mereu avea sacose pline), radeam si glumeam in drumul spre casa, iar ea era mandra de noi, de cei patru dracusori mici. 
Dupa masa, care era mereu la aceeasi ora, ne "obliga" sa dormim. Dar noi patru, ca niste dracusori care eram, asteptam ca ea sa adoarma si apoi ne strecuram pe geam si incepeam aventuri de nedescris si de neuitat cu alti copii, veniti si ei din Bucuresti intr-o vacanta la tara. Bineinteles ca ea mereu se "prindea" de ghidusiile noastre si ne dojenea cu vorba ei de care-mi e atata dor acum... Insa niciodata nu ne pedepsea, ci plangea dupa noi de fiecare data cand vacanta noastra de elevi lua sfarsit si trebuia sa ne intoarcem la Bucuresti.

Tin minte cat de mult ne bucuram si cand venea el de la munca. Venea pe bicicleta si cum il zaream de la distanta, alergam spre el si-l inconjuram toti patru si-l pupam. Dar si pe ea o pupam in fiecare zi. Si pe unchiul nostru drag si caterincos il pupam...

Trei personaje care ne-au facut copilaria ca o poveste, o copilarie de basm: Bunicul, bunica si unchiul. Unchiul, care mai degraba ne era ca un frate mai mare si un fel de cel mai bun prieten. S-a dus si el grabit, oprindu-se intr-un copac cu ATV-ul de care era foarte mandru.

Acum,... incerc sa deschid poarta cu tremurat in maini, iar cainele candva voios, nici din codita nu mai are putere sa dea, ca semn al bucuriei ca ma vede. E batran si bolnav si toata curtea, si casa, si gardul, si pamantul pe care calc... le simt batrane. 

Intru in casa lor batraneasca si ma apuca un plans si un dor... 
Dar plansul meu e fara lacrimi. La fel am plans si la inmormantarile lor. Mi-as fi dorit sa plang cu lacrimi, sa-mi spal durerea prin acele lacrimi, insa durerea a ramas. Si dorul. 

Pe peretii camarutelor sunt amintiri inramate in tablouri. Intr-una din ele ma regasesc pe mine, micuta, foarte blonda si creata, in bratele bunicii. Intr-o alta fotografie sade mandru unchiu'meu cu barba. Intr-o alta, ce frumos e bunicul in uniforma!
Privesc in jur si ma doare orice coltisor pentru ca imi aminteste de viata si de moartea lor. 

Daca as fi stiut ca pe 1 noiembrie 2011 il vedeam pentru ultima oara.......


Eu nu stiu cum sunt altii si cum simt altii cand pierd pe cineva drag, chiar nu stiu, insa mie mi se pare ca-mi pierd picioarele. Parca nu mai am centrul de greutate in acelasi loc si ma simt dezorientata. Putin cate putin decimarea vine odata cu moartea care este inevitabila.


Cei patru dracusori va vor plange etern: Amelia, Cornelia, Mihai, Bogdan.