Inceputul sfarsitului

Cândva, într-un alt început... ce nici nu am gândit ca va avea vreodata un sfârsit, am adunat din cenusa clipelor trecute si viitoare tot ceea ce a fost mai de pret, neimportant pentru altii... lucruri marunte, importante pentru mine... Si fiecaruia i-am dat nume... si l-am pus în asa fel sa se vada... sa îl pot vedea bine, din toate unghiurile... sa nu existe nici un amanunt nevazut si nestiut... Si ma întrebam... oare toata lumea vede... asa cum le vad eu? Sau importanta... au doar pentru mine cum arata si cum sunt aranjate... Si totul picura cu glas subtire... de boabe de sticla pe sticla... E un fin hohot cristalin de sunet si culoare ce-n inima adânc rasare la fiecare bucurie... Asa o simt... si asa as vrea sa o simta orisicine... E greu de imaginat tot ceea ce spun, dar acestea toate nu se vad ci doar se simt... Se simt în fiecare gând, fiecare miscare... Se simte cu inima, cu sufletul... e oare atât de greu sa ne oprim un pic... din fuga haotica si sa lasam sufletul sa simta, asa cum numai sufletul poate simti? Primeste cu sufletul din suflet pentru suflet... din adâncurile sufletului... Primeste si totodata daruieste, nu se va simti cât daruiesti... nu se va simti cât primesti... ceea ce dai... va fi înlocuit... o continua miscare... aceeasi... începând de la acelasi sfârsit si sfârsind de la acelasi început... Nu exista cuvinte sa exprime toate acestea... poate doar gesturi... sau fapte ce ramân nescrise niciunde... dar care au o mare influenta asupra mea... a ta... a tuturor celor care exista... sau poate ca nu exista... Curge, se prelinge, se strecoara... secunda una dupa alta... Sunt mici, de nebagat în seama si nu le vedem rostul si nici importanta... dar ne miram când anii apar... si ne întrebam din ce au rasarit si cum de sunt atâtia... Niciodata multumiti... eu nu sunt multumita de anii pe care îi am. Câteodata as fi dorit sa fie mai multi... alteori sa fie putini la numar... Si totusi... încet încet fiecare îi aduna, atâtia câti le sunt sortiti. De multe ori ne par ca sunt putini... iar alteori ca sunt prea multi... Tot ceea ce trebuie stiut e sa stim sa îi purtam asa cum se cuvine... Si fiecare an în parte sa fie altfel decât celalalt... sa îl simtim... asa cum e. Daca ar veni întrebarea: "Cum îti sunt anii tai?"... ce ai raspunde? Ai sti ca sa raspunzi? Gândeste-te ca doar tu... vei sti raspunsul la asa ceva... Nimeni altcineva nu va sti sa raspunda în locul tau...

Stare de razboi

Gandul cald de copil s-a transformat in mai multe ganduri reci pe care nici eu nu stiu de ce le pastrez intr-un frigider cu ispite albastre.
Imi caut genunchiul si-l gasesc in buzunarul ochiului drept. Cel stang priveste curcubeul care pana mai ieri il vedeam stand in picioare in fata mamei iar acum se zvarcoleste ranit de o idee. Nu-i nimic! o sa-l vindec maine cu o somatie. Pana atunci... o sa mai umblu cu tamplele reci prin iarba. Cine latra?
Daca oamenii si-ar redescoperi dintii m-ar musca pana la urma.
Acum picura din pamant un aer greu de mocirla, respirabil de altfel, care odinioara avea brate de lut, mai ales inainte de culcare. Trunchiurile copacilor danseaza si, oricum daca fereastra sta deschisa, peretii de asemenea au gust de ceatza.
O sa strang timpul in brate incepand cu prima clipa care-mi iese in cale! Am o cale sprijinita de trunchiuri.
Nu mai picura. Dar este inghesuiala in jur iar eu mai am doar o ora sa ajung sa urc treapta scormonita prea des. Abia acum vad campul de lupta. Ce lupta frumoasa va fi!
O sa indoi niste fire de care sa ma agat iar Napoleon o sa ma salute cocosat. Am gasit o cizma... deci ploua.

Copiii noptii (de Scandi)

Pe un covor de iarba
Cu flori presarat
Sub cerul disperarii
De dragoste curtat
Stau luminati de luna
Copiii noptii grele
Sub bolta sangerie
Ei toti privesc la stele.

In ochii atintiti 
Au licariri de gheata.
Si par... neclintiti.
Ei stau la marginea noptii
Cuprinsi de-nfrigurare
De viata sunt raniti
Sunt plini de disperare!

Privesc si peste mari...
Si cat de mult ei vor
In salturi mari s-ajunga
Acolo-n departari..

E frig si e-ntuneric,
E gheata peste tot
Sa treaca noaptea grea
Ar vrea. Dar nu mai pot.

Si plang copiii noptii:
"Ce grea e lacrima ce obrazu' adanc brazdeaza!"
Se tanguie copiii
Si chinul nu-nceteaza.

Glasuri scazute, maini tremurande,
De durere impovarati,
Inflacarati in dor si-n dor infiorati,
In noaptea grea copiii vor
Cruda despartire s-o amane... dar
Incet, incet.. copiii noptii mor.

Eu privesc acum la ei
Stiind c-au fost descatusati
Eliberati vor fi mereu
Prin chinul dulce al mortii
Dar nu mi-e teama caci si eu
Sunt un copil al noptii.

Blonda cu mult roz

Dimineata. In metrou. Lume adormita. Eu cea mai adormita. Ma indreptam cu o colega spre indispensabilele locuri de munca. Palavrageam noi acolo numai ca sa nu adormim... cand.. atentie se inchid usile si-n fata noastra se propteste o blonda. O blonda cu mult roz. Pe la ochi avea roz, avea si cerceii roz, rujul?... ati ghicit, tot roz. O mini rochita neagra cu cingatoare roz. In picioare papuci roz. 
Umm... cercetarea continua. M-am uitat la parul ei foarte blond si am descoperit ca freza ei era de studiat chiar si de cei mai tari hair-stilisti. Avea o tentativa de breton sucit a la "actori americani din filme vechi" si restul parului tot intr-un coc incalcit prins intr-o chestie ROZ!!!! Jeeesus! mi-am zis. Eh, daca ma intrebati de gentuta deja stiti raspunsul. 
In fine, continuam noi (eu cu colega mea) palavrageala si ajunge metroul la Gara de Nord. Acolo urca 2 tineri ardeleni, inalti, veseli si care vorbeau mai tare decat tanti aia care zice ce statie urmeaza. Cum au zarit-o pe blondina, unul dintre ei exclameaza cu volumul la maxim, cu ochii cat cepele si foarte entuziasmat: Iooooi, ce fain!!!
 Nu m-am mai putut abtine sa nu crap de ras. A fost ca o descarcare pentru tot acel timp cat am indurat-o in fata mea pe duduita roz. 
 Si tot repeta ardeleanul: Ioi, ce fain! Si ambii tineri se uitau la duduita blonda ca la o chestie nemaivazuta, ca la un obiect abstract pe care incerci sa-l intelegi cand te afli intr-un muzeu sau expozitie. Din pacate (sau din fericire) se apropia statia unde trebuia sa coboram, ne-am ridicat, duduita blonda s-a asezat pe locul meu si a inceput sa scoata ceva de rontait din geantuta roz. Ok. Ma indrept spre usa. I-am mai aruncat o ultima privire si tocmai constat ca duduita rontaia DINTR-O PUNGUTA ROZ!!!!!.. 
Ioi, ce fain!